A fost, în cele din urmă, un muzician sau un poet? Un filosof grav sau un fel de comediant sinistru? Un bărbat cosmopolit pentru doamne sau un căutător profund și ascetic? Evreu sau budist? Hedonist sau pustnic? De-a lungul celor 82 de ani ai săi, Leonard Cohen, născut la Montreal, a fost toate aceste lucruri – iar în cartea sa postumă de poezii, căreia fiul său, Adam, i-a dat titlul Lawrentian The Flame (Flacăra), toate laturile omului sunt prezente.

În afară de asta, Adam Cohen nu va spune prea multe. „Totul a fost privat”, spune el, așezat într-un birou de pe bulevardul Wilshire din Los Angeles, în apropiere de casa în care tatăl său s-a stins din viață după o cădere nocturnă în urmă cu aproape doi ani. „Tatăl meu era foarte interesat să păstreze magia procesului său. Și, mai mult decât atât, să nu-l demistifice. A vorbi despre așa ceva”, spune el, cu vocea scăzând până la o șoaptă, „este o transgresiune”. Dar după alte câteva remarci – subliniind că Cohen a scris în întregime în singurătate, că ar considera discuția despre munca sa un fel periculos de „vanitate” – Adam îl descrie destul de bine pe răposatul său tată, sentimentul său de sine și inima realizărilor sale.

„Totul este cântec și totul este poezie – pentru el nu exista nicio delimitare”, spune el despre deceniile de luptă cu privire la natura darului tatălui său. Pentru Cohen însuși, totuși, nu a fost niciodată suficient. „Își spunea că este lent”, spune Adam. „Scria poezii despre cum Leonard Cohen era un ticălos leneș care trăia într-un costum”. De fapt, Cohen era un perfecționist feroce, devotat unui nivel de rigoare aproape imposibil de atins și purtător a ceea ce fiul său numește „o disciplină monahală”.

Adam dă din cap spre un exemplar terminat al cărții: „Pentru asta a rămas în viață”. Cohen suferea de leucemie și a lăsat să se întrevadă indicii despre dispariția sa iminentă pe You Want It Darker, ultimul său album. („I’m leaving the table / I’m out of the game”, cântă el pe una dintre piesele sale.)

„Era un om în căutare, într-o misiune”, spune Adam, descriind sentimentul din ce în ce mai accentuat al tatălui său de scop și dedicare în ultimele sale luni, care a inclus trimiterea de e-mailuri „nu deranjați” prietenilor și familiei pentru a putea termina proiectul. „Probabil că asta i-a făcut să câștige ceva timp pe Pământ.”

Numeroși cântăreți de rock, de la folkiști la punkiști de la CBGBs, au fost numiți leneș „poetici”, dar Cohen a fost, după orice măsură, un om adevărat: a publicat nu mai puțin de patru cărți de versuri, de-a lungul unui deceniu, înainte de lansarea primului său LP, Songs of Leonard Cohen, în mare parte acustic, cu degete, care începea cu piesa incontestabil de poetică „Suzanne”. (În mod ciudat, a făcut primele incursiuni în muzică în adolescență, formând o trupă country-folk cu niște prieteni numită Buckskin Boys, dar în mare parte a lăsat muzica deoparte până la lansarea debutului său la vârsta de 33 de ani). Acele prime poezii au apărut dintr-un grup strâns unit de versificatori canadieni care își citeau strofe unii altora în cafenele și apartamente, tipărind copii mimeografiate. „Nu au existat premii, granturi sau distincții”, a declarat Cohen într-un interviu radiofonic din 1993. „Nu existau nici măcar fete”. Pare potrivit ca ultimele sale cuvinte – în ciuda puterii piesei You Want It Darker, lansată cu câteva săptămâni înainte de moartea sa – să vină sub forma unei cărți postume de versuri.

În tinerețe, poetul preferat al lui Cohen a fost probabil Federico García Lorca; mai târziu avea să-și numească fiica după spaniolul condamnat. Dar simțul său al artei se întindea cu mii de ani în urmă, iar marile scrieri vor supraviețui, știa el, mai mult decât ceea ce el considera a fi slabele sale contribuții. „Știa să recite la literă”, spune Adam. „Byron, Shakespeare, Rumi, Biblia… Tipul era scandalos de fluent.” Cohen a spus odată că pregătirea sa, și simțul vocației, se întorcea la Robert Burns, la trubadurii francezi, la Homer și la regele David. Adam îi numește stilul „mito-romantic”, ceea ce pare un termen la fel de bun ca oricare altul.

Cohen era un cititor exigent al versurilor altora. În 2005, el și-a dat în judecată managerul de afaceri dintotdeauna, la aproximativ un deceniu după ce aceasta a început să-i ia banii. „El nu știa unde trișează contabilul”, spune Adam. „Dar îi puteai prezenta o poezie, iar el putea spune unde trișează poetul.” Pentru Cohen, prefăcătoria nu era o opțiune: propria sa operă, spune Adam, „era un mandat de la Dumnezeu”.

În același mod în care este greu să ți-l imaginezi pe Cohen chiar și cu o cămașă descheiată – în viața de mai târziu apărea aproape întotdeauna în costum complet și cravată, de obicei cu pălărie cu boruri și pantofi de piele – este greu de conceput un cântec neterminat, un număr care ar fi fost îmbunătățit cu un vers suplimentar, sau cântat într-o tonalitate diferită.

Pentru ultima sa publicație, el nu a lăsat aproape nimic la voia întâmplării. Spre deosebire de, să zicem, masa de muncă, neterminată sau nu, care apare adesea după moartea unui scriitor sau muzician – de exemplu, nesfârșitele cântece și demo-uri autorizate de moștenirea lui Jimi Hendrix sau exploatarea obsesivă a Pământului de Mijloc al lui Tolkien – The Flame arată accentul pus de Cohen pe distilare. „Nimic din această carte”, spune Adam, „nu este la întâmplare.”

Deși Cohen a crescut în timpul erei beat și i-a admirat pe Jack Kerouac și Allen Ginsberg, cultul spontaneității nu l-a atras niciodată. („Asta nu a funcționat niciodată pentru mine”, a spus el în 1993. „Primele mele gânduri sunt plictisitoare, sunt pline de prejudecăți, sunt otrăvitoare. Găsesc ultimul gând, cel mai bun gând.”)

Flăcărașul este împărțit, conform instrucțiunilor lui Cohen, în trei secțiuni, și organizat de editorii Robert Faggen și Alexandra Pleshoyano, cercetători în California și, respectiv, Quebec. Prima este o selecție de 63 de poeme, dintre care unele au mai fost publicate anterior, în urmă cu câteva decenii. Adam îl numește pe primul, „Happens to the Heart”, „schița” întregii colecții. Cea mai mare parte este în rimă și metru; cel puțin jumătate ar putea fi descrisă ca fiind versuri ușoare.

Cea de-a doua secțiune reia versurile (uneori diferite de versiunile lor înregistrate) de pe ultimele trei albume ale lui Cohen, plus „Blue Alert”, o înregistrare din 2006 a fostei sale backing vocaliste și parteneră romantică Anjani Thomas. (Cohen a produs și a scris versurile.) În pagină, prestanța și luciditatea acestor cântece rămân izbitoare.

Cea de-a treia parte este o selecție din caietele lui Cohen – distilate din mai mult de 3.000 de pagini de-a lungul a aproximativ 60 de ani, până în ziua în care a murit, se pare, inclusiv. Un discurs de acceptare a unui premiu spaniol din 2001 servește ca o scurtă coda. (Există, de asemenea, un schimb de e-mailuri cu un prieten; chiar și corespondența sa online pare să fie în rimă și metru.)

În diverse proporții sunt incluse dragostea, sexul, moartea, regretul, exaltarea, pioșenia și dragostea blândă. Îmbinarea celor pământești cu cele spirituale – în ultimii săi ani, Cohen a fost influențat de un profesor hindus la fel de mult ca și de guru budist cu care a studiat pe un munte din California – i-ar da de furcă lui John Donne și Marvin Gaye.

Întreaga carte sunt schițe ale lui Cohen, majoritatea autoportrete, cu câteva, în mod nesurprinzător, de instrumente muzicale și femei topless. Chiar și atunci când corpul a cedat, flacăra libidoului lui Cohen părea să continue să ardă.

În timp ce caietele sunt inegale, citirea lor face din ele o experiență dulce-amară: este greu să nu le vezi ca pe semințele unor cântece ale lui Cohen pe care nu am apucat să le auzim niciodată, poezii terminate pe care nu vom apuca să le citim niciodată.

Dar Cohen nu și-a grăbit niciodată producția și putea trece aproape un deceniu între albume. Acest lucru nu se datora faptului că ideile și imaginile nu curgeau: se pare că a umplut caiete de notițe în fiecare zi a vieții sale, iar Adam descrie că le-a găsit, în copilărie, în sertarele biroului și în buzunarele jachetei poetului, ba chiar, mai târziu, în timp ce căuta o sticlă de tequila, a dat peste un caiet răcit și uitat în congelator.

Acesta este un artist care a lucrat la un singur cântec – ceea ce avea să devină „Hallelulah” – timp de mai mulți ani, scriind 80 de ciorne și tot atâtea versuri, doar pentru ca acesta să fie respins de casa sa de discuri. (Versiunea finală, mult mai scurtă, a devenit, după coverurile lui John Cale și Jeff Buckley, cel mai înregistrat cântec al lui Cohen.)

Nu era, așadar, unul care să se grăbească cu lucrurile. În ciuda umorului generos și obosit de lume care a apărut în ultimele sale decenii, – lucrările sale timpurii, folclorice, au fost denunțate ca fiind „lipsite de umor” – sarcina de a scrie era mortal de serioasă. Cunoștea cu siguranță versul lui Yeats – un poet pe care îl admira profund – despre cum „Intelectul omului este forțat să aleagă / Perfecțiunea vieții, sau a operei”. Pe acest pariu, Cohen a fost lipsit de ambiguitate.

„Religia, profesorii, femeile, drogurile, drumul, faima, banii”, îl citează Adam pe tatăl său spunând; „nimic nu mă face să mă droghez și nu-mi oferă o ușurare a suferinței ca înnegrirea paginilor, scrisul”. A fost, de asemenea, scrie el în prefață, „o declarație de regret”, întrucât Cohen a sacrificat atât de multe – nu s-a căsătorit niciodată, se considera un tată slab, și-a lăsat sănătatea și starea financiară să decadă – pentru muză. În mijlocul numeroaselor legături și relații ratate, poezia este singurul lucru căruia i-a rămas în întregime fidel. Flacăra este dovada incontestabilă.

Apare la inimă

Întotdeauna am lucrat constant
Dar nu am numit-o niciodată artă
Îmi finanțam depresia
Între timp ce-l întâlneam pe Iisus citindu-l pe Marx
Sigur că a eșuat micul meu foc
Dar e luminoasă scânteia muribundă
Vă-i spune tânărului Mesia
Ce se întâmplă cu inima

Există o ceață de sărutări de vară
Unde am încercat să dublez-parc
Rivalitatea era vicioasă
Și femeile erau la conducere
Nu era nimic, era o afacere
Dar a lăsat o urmă urâtă
Așa că am venit aici să revăd
Ce se întâmplă cu inima

Vindeam bibelouri sfinte
Mă îmbrăcam cam șmecher
Am avut o păsărică în bucătărie
Și o panteră în curte
În închisoarea celor înzestrați
Eram prieten cu Așa că nu a trebuit să fiu martor la ce se întâmplă cu inima
Ce se întâmplă cu inima

Ar fi trebuit să mă aștept la asta
Ai putea spune că eu am scris graficul
Doar să mă uit la ea era o problemă
A fost o problemă de la început
Sigur că am jucat un cuplu uimitor
Dar niciodată nu mi-a plăcut rolul
Nu e frumos, it ain’t subtil
Ce se întâmplă cu inima

Acum îngerul are o vioară
Și diavolul are o harpă
Care suflet este ca un peștișor
Care minte este ca un rechin
Am deschis toate ferestrele
Dar casa, casa este întunecată
Să spui unchiule, atunci e simplu
Ce se întâmplă cu inima

Întotdeauna am lucrat constant
Dar niciodată nu am numit-o artă
Sclavii erau deja acolo
Cântăreții înlănțuiți și carbonizați
Acum arcul justiției se îndoaie
Și răniții în curând vor mărșălui
Mi-am pierdut slujba apărând
Ce se întâmplă cu inima

Am studiat cu acest cerșetor
Era murdar era plin de cicatrici
De ghearele multor femei
Nu reușise să desconsidere
Nici o fabulă aici nici o lecție
Nici o lecție cântăreț de pajiște
Doar un cerșetor murdar binecuvântând
Ce se întâmplă cu inima

Întotdeauna am lucrat constant
Dar niciodată nu i-am spus artă
Puteam să ridic, dar nimic greu
Cât pe ce să-mi pierd carnetul de sindicat
Eram îndemânatic cu o pușcă
Tatăl meu .303
Am luptat pentru ceva definitiv
Nu pentru dreptul de a nu fi de acord

Sigur că a eșuat micul meu foc
Dar e strălucitoare scânteia muribundă
Vă-i spune tânărului Mesia
Ce se întâmplă cu inima

24 iunie, 2016

Zbor deasupra Islandei

Supra Reykjavik, „golful afumat”
unde W.H. Auden a mers
pentru a descoperi fundalul
toate cântecele noastre,
unde eu însumi am fost primit
de către primar și președinte
(600 de mile pe oră
30,000 de picioare
599 mile pe oră
vechiul meu număr de stradă de pe Belmont Ave)
unde eu, un al doilea ratier
prin orice estimare,
am fost onorat de cei mai nobili
și mai chipeși oameni din Vest
servit cu homar
și băutură tare,
și niciodată nu mi-a păsat de ochi
dar ochii chelneriței
erau de un mov atât de alarmant
cât am căzut în transă
și am mâncat interzisul crustacee

Mă rog pentru curaj

Mă rog pentru curaj
Acum sunt bătrân
să întâmpin boala
și frigul

Mă rog pentru curaj
În noapte
Pentru a purta povara
Să o fac ușoară

Să mă rog pentru curaj
În vremea
Când vine suferința și
Începe să urce

Să mă rog pentru curaj
La sfârșit
Pentru a vedea moartea venind
Ca un prieten

– Flacăra este publicată de Canongate.

• Share on Facebook
• Share on Facebook
• Share pe Twitter
• Share via Email
• Share on LinkedIn
• Share on Pinterest
• Share on WhatsApp
• Share on Messenger

.