Acest articol conține spoilere pentru Mad Men, sezonul 7, partea 2, episodul 14, Person to Person.

În timp ce praful începe să se așeze asupra controversatului final al serialului Mad Men (2007-2015) al lui Matthew Weiner, serialul este destinat să aibă o viață de apoi lungă. La fel ca și The Wire (2002-2008) sau The Sopranos (1999-2007), acesta va căpăta o nouă viață ca artefact cultural care va fi analizat și interpretat în anii următori.

Proeminența acordată întrebărilor legate de maternitate în cel de-al șaptelea și ultimul sezon al programului – care s-a încheiat luna trecută – sugerează că, după toate probabilitățile, dezbaterea continuă despre mamele din Mad Men va face parte din această discuție.

Nu au lipsit mamele dispărute, mamele renunțătoare, mamele ostile și nemulțumite, mamele competitive din punct de vedere sexual și cele care nu reușesc să devină ceea ce psihanalistul DW Winnicott (1896-1971), ar considera „suficient de bune”.

Penultimul episod al serialului a fost difuzat de Ziua Mamei în SUA – duminică, 10 mai – această dată coincizând cu dezvăluirea faptului că unul dintre personajele feminine centrale, Betty Francis (January Jones), era pe moarte din cauza cancerului la plămâni, o ironie tragică care nu a scăpat comentatorilor și bloggerilor deopotrivă.

Desigur, au existat numeroase interpretări ale modului în care absența maternă a încadrat personajul lui Don Draper (Jon Hamm), autodistrugerea sa, suferința și deciziile sale discutabile.

Dar, în general, de la debutul său în 2007, analizele privind reprezentarea mamelor au fost umbrite sau subsumate de comentariile vii despre influența tot mai mare a feminismului din al doilea val asupra personajelor feminine.

Peggy Olson (Elisabeth Moss) și Joan Harris (Christina Hendricks) au fost frecvent văzute ca întruchipând o conștiință feministă emergentă și ascensiunea așa-numitei „femei de carieră”.

Într-o stranie fuziune a memoriei și a uitării, serialul a fost, de asemenea, creditat ca fiind cel care le-a ajutat pe femeile mai tinere de astăzi să înțeleagă feminismul propriilor mame.

Dar delimitarea diferitelor mame (presupus istorice) din serial – și modul în care aceasta se raportează la prezent – rămâne ceva mult mai întunecat, mai puțin rezolvat și mai deconcertant.

Relinquishing Mothers: Peggy, Stephanie și Diana

În concordanță cu o perioadă istorică în care femeilor singure, necăsătorite, li s-a refuzat accesul legal la controlul nașterilor, Peggy și, mai târziu, Stephanie Horton (nepoata lui Ann Draper, interpretată de Caity Lotz) au amândouă sarcini nedorite și renunță la copiii lor pentru a fi dați în plasament sau adoptați.

Betty, în sezonul 3, are, de asemenea, o sarcină nedorită, dar, fiind o femeie căsătorită, păstrează copilul ca fiind cel mai mic copil al ei, Eugene Scott (Evan Londo/Ryder Londo). După cum știm retrospectiv, ar fi dificil să presupunem cu exactitate că „alegerea” a fost implicată în oricare dintre deciziile luate de aceste mame.

Secretul care înconjoară sarcina lui Peggy, nașterea fiului ei și statutul ei de mamă invizibilă evidențiază în mod clar condamnarea socială și morală a mamelor singure în perioada reprezentată.

Dar ne spune, de asemenea, ceva despre o ireconciliabilitate continuă între maternitate și un feminism centrat pe muncă în 2015?

În sezonul 2, Peggy se întoarce rapid la serviciu din spital după nașterea fiului ei, părând să urmeze sfatul lui Don de a se comporta ca și cum totul „nu s-ar fi întâmplat niciodată”. Rămâne să presupunem că Peggy a renunțat la copilul ei, fie pentru adopție, fie pentru plasament, fără să experimenteze conflicte sau pierderi.

Abia în ultimele episoade ale sezonului 7 este dezvăluită o suferință continuă. Când colegul ei de serviciu și în curând iubitul ei, Stan (Jay R. Ferguson), o acuză că nu-i plac copiii, ea mărturisește că este mamă și că nu se poate gândi la fiul ei pentru că pierderea ar fi prea greu de suportat.

Stephanie, în schimb, nu vrea să recunoască faptul că viața fiului ei – încredințat în grija bunicilor paterni – ar putea fi marcată de absența ei. Ea este dispusă doar să vadă și să reziste la larga dezaprobare socială din jurul dorinței ei de a nu fi mamă. Nu este întâmplător faptul că ea reapare în episoadele finale pentru a ne duce în anii 1970; un deceniu identificat cu filosofia creșterii personale, indiferent de consecințe.

Dacă mai aveam nevoie de vreo dovadă a centralității ideilor materne în Mad Men, aceasta ne este oferită într-una dintre sesiunile de terapie de grup din retragerea în stil Esalen în care se află Dick (Don Draper). După ce a urmărit diverse forme de hedonism egoist și înșelăciune în viața sa, acesta are o cădere dramatică în ultimul și ultimul episod al serialului.

Poate că momentul care a precipitat prăbușirea lui Dick este o mamă din grup care o critică pe Stephanie pentru că și-a abandonat fiul, deoarece acesta o va aștepta pe Stephanie să intre, de fiecare dată când se va deschide ușa. Dick încearcă să o convingă pe Stephanie, așa cum a făcut și cu Peggy, că poate să-l uite pe fiul ei și să meargă mai departe.

Dar de data aceasta este neconvingător, chiar și pentru el însuși. Telespectatorul rămâne să se întrebe doar dacă își va putea reveni vreodată din această imagine crudă a dorinței și pierderii unui copil.

Enigmaticul personaj al Dianei (Elizabeth Reaser), despre care se spune că ar fi fost numită după zeița romană a fertilității și a nașterii, este fundamental pentru concluzia serialului și pentru sentimentul de dezolare care domină ultimele episoade. Ea este o mamă care și-a abandonat singura fiică supraviețuitoare, după ce cea mai mică a murit.

Răul ei de sine și conflictul interior legat de această decizie sunt palpabile în cele câteva scene în care ea și Don sunt împreună. Spre deosebire de Peggy sau Stephanie, care vor să își uite (sau se forțează să își uite) copiii abandonați, Diana nu vrea decât să continue să își amintească și să se pedepsească printr-un ciclu nesfârșit de acte autodistructive.

Mame reticente: Betty și Joan

Betty Draper este poate cel mai flagrant exemplu de mamă care se bucură puțin sau deloc de copiii ei și de maternitatea ei. Ea pare lipsită de entuziasm, resentimentară și ostilă față de copiii ei, în special față de fiica ei, Sally Draper (Kiernan Shipka). În sezonul 1, când fiul ei Bobby Draper (Mason Vale Cotton) se adresează ei cu o întrebare despre faptul că se simte plictisit, ea îi spune „du-te și dă-te cu capul de perete”.

După cum au subliniat criticii și comentatorii, Betty este probabil numită după autoarea cărții The Feminine Mystique, Betty Freidan, cartea care a marcat începutul celui de-al doilea val de feminism.

De fapt, Weiner a creditat citirea lui Friedan ca fiind una dintre inspirațiile inițiale pentru scrierea serialului.

Caracterul lui Betty exemplifică nemulțumirea fără nume trăită de multe femei din clasa de mijloc limitate la un rol privat și domestic în anii 1960. Ea însăși crescută cu răceală de o femeie narcisistă și competitivă, Betty este incapabilă să știe cum să își consoleze copiii.

În final, o vedem stând să citească și să fumeze în bucătărie, muribundă, dar încă absorbită în propria ei lume dezamăgitoare, în timp ce copiii ei sunt lăsați să se lupte să se descurce cu puține lucruri, cu excepția unor instrucțiuni tehnice, care să-i ajute să pregătească următoarea masă, ca să nu mai vorbim de moartea ei iminentă.

În contrast, personajul lui Joan este o mamă căreia i se arată că se bucură de fiul ei. Propria ei mamă departe de a fi perfectă – dar care o sprijină – locuiește cu ea și are grijă de el, în timp ce Joan are o oarecare libertate limitată pentru a se bucura de munca ei. Ea este una dintre puținele mame din Mad Men care își păstrează independența financiară și sexuală fără același nivel de conflict, vinovăție și renegarea unora dintre celelalte personaje materne.

Unul dintre aspectele foarte lăudate ale serialului Mad Men a fost modul în care telespectatorii simpatizează cu personajele, în ciuda defectelor lor, deoarece acestea sunt atât de bine reprezentate ca fiind prinse în forțe sociale care le scapă înțelegerii lor depline.

Acest lucru este valabil în special în cazul agenților de publicitate, care sunt ușor de iertat ca fiind „victime ale timpului lor”. Dar oare le iertăm la fel de ușor pe mamele „nu suficient de bune” din serial?

În concordanță cu intervențiile feministe din al doilea val de la acea vreme, Matthew Weiner a rupt versiunile dominante ale familiei stabile și armonioase din vremurile trecute. El a ridicat, de asemenea, întrebări despre ce înseamnă să fii mamă, după anii 1960.

Viața de după Mad Men poate continua să ne reamintească faptul că, în ciuda progreselor feminismului, nu există o rezolvare ușoară a conflictului, tensiunilor și ambivalenței pe care le trăiesc mamele de astăzi, fie că lucrează acasă sau la locul de muncă.

.